Dom’ director chiar nu merge cu titluri de peste 300 de semne

Fiindcă presa presupune dezbatere de idei. Un reporter scrie un text şi trebuie să convingă un editor să i-l publice. Iar acesta din urmă are grijă ca în ziar să nu apară orice porcărie. Dacă jurnalistul se apucă să agreseze bunul simţ editorul îi atrage atenţia. Și eventual mai cere şi părerea unui supervisor. Ceea ce nu prea se întâmplă când producătorul de texte e singur la “manşa” blogului său. Pe acesta el poate să elucubreze oricât, fără să-şi dea seama că-şi pierde busola. Poate că din acest motiv se văd atât de multe persoane care încearcă să facă pe ziariştii pe paginile personale de pe internet. Sigur că nu e un lucru deloc rău că ei îşi dau cu părerea pe bloguri sau pe reţelele de socializare, totul este însă să se mai sfătuiască cu alţii pentru a nu atenta la ceea ce englezii numesc “common sense”. Iar cu această ocazie merită să ne reamintim de presa tipărită. Scumpă presă, dar nu ştiu cum se face că în astfel de ziare şi reviste nu prea putea să apară ceea ce, acum, pe net, se vede în cantitate nelimitată. Dacă ne aducem bine aminte, ziarele pe hârtie se adresau părţii majoritare a publicului, iar ediţia lor electronică viza un public de nişă. Între timp însă, ca urmare a costurilor reduse pe care le are cel de-al doilea suport, acesta e impus cititorilor, pornindu-se de la premisa că asta îşi doresc. Chiar dacă nu e clar dacă-i aşa, şi doar sunt unii antreprenori care cred că ştiu mai bine decât consumatorii care le sunt necesităţile. Cam la fel s-a ajuns să se renunţe şi la banii de hârtie, în favoarea celor electronici, “livraţi” pe card. Se “decretează” că zona marginală e majoritară, deşi la noi, în România, nu prea e astfel.

Presa electronică e, într-adevăr, ieftină, dar, în ciuda tentativei de a o impune, nu capacitează toate opiniile. Nu-i nepărat ceea ce îşi doresc consumatorii, ci, mai mult, ceea ce cred că li se potriveşte cei ce o produc. Care, fără să-i întrebe, doar asta le dau. Și ajung să-i bombardeze cu orice, chiar şi cu ceea ce sfidează bunul simţ. Până când libertatea de opinie devine similară cu posibilitatea de a abera nestingherit. Ceea ce nu mai e presă. Îi scade credibilitatea, şi în lipsa încrederii îşi diminuează forţa de penetrare la public. Dar despre cum trebuie reglat bunul simţ am mai scris, în urmă cu doi, articolul se numea “Prea săraci ca să ne permite o presă ieftină”. Ce s-a întâmplat între timp? În loc să evolueze bloggerii, conştienţi că o cantitate mai mare de educaţie face democraţia să aibă sens, involuează editorii ziarelor mari, care apar pe hârtie. A da unui articol un titlu de peste 300 de semne e un abuz. Chiar dacă textele de pe partea economică sunt grele, tot se poate spune că-s luaţi cititorii de proşti. Altfel decât îi trata, cu bunul simţ caracteristic, Academia Caţavencu, care zicea că cititorii noştri sunt mai inteligenţi decât noi.