Contextul istoric al aderarii Marii Britanii la Uniunea Europeana
Marea Britanie si-a dorit inca din anii ’50 sa-si redefineasca rolul in peisajul european. Dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial, numeroase state europene au vazut necesara o mai mare cooperare economica si politica pentru a asigura pacea si stabilitatea continentului. Astfel, in 1951 a fost creata Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului (CECO), prima institutie supranationala europeana. Aceasta a fost urmata de Tratatul de la Roma din 1957, care a dus la formarea Comunitatii Economice Europene (CEE) si a Comunitatii Europene a Energiei Atomice (Euratom).
Desi Marea Britanie nu a fost unul dintre membrii fondatori ai CEE, aceasta a urmarit cu atentie evolutiile din Europa si a incercat sa stabileasca relatii comerciale favorabile cu statele membre. Totusi, Marea Britanie a ales sa nu se alature initial CEE, preferand sa se concentreze pe Commonwealth si relatiile sale speciale cu Statele Unite. In plus, scepticismul fata de o integrare europeana extinsa a fost un factor semnificativ in decizia sa de a ramane in afara acestei constructii europene de inceput.
In ciuda retinerilor initiale, Marea Britanie a recunoscut potentialele beneficii economice ale apartenentei la CEE. Astfel, in 1961, guvernul britanic, condus de Harold Macmillan, a solicitat oficial aderarea la CEE. Cu toate acestea, cererea a fost respinsa in 1963 de catre presedintele francez Charles de Gaulle, care a considerat ca Marea Britanie nu impartasea angajamentul european necesar si ca ar fi fost un „cal troian” pentru interesele americane in Europa.
Dupa plecarea lui de Gaulle de la putere in 1969, Marea Britanie a reluat negocierile pentru aderarea la CEE. In 1973, dupa negocieri complexe, Marea Britanie a devenit in cele din urma membru al Comunitatii Economice Europene. Aceasta aderare a fost un moment istoric care a simbolizat un nou capitol in relatiile Marii Britanii cu Europa, desi avea sa fie unul marcat de controversa si discutii interne profunde.
Negocierile de aderare si obstacolele intampinate
Procesul de aderare a Marii Britanii la CEE nu a fost unul lipsit de provocari. Negocierile au fost complexe si au intampinat numeroase obstacole semnificative. Unul dintre cele mai notabile a fost opozitia initiala a Frantei, sub conducerea presedintelui Charles de Gaulle. Acesta a perceput Marea Britanie ca un aliat prea apropiat al Statelor Unite si a fost ingrijorat ca aderarea sa ar putea submina proiectul european nascut dintr-o dorinta de autonomie fata de superputerile de pe celelalte continente.
De asemenea, de Gaulle era de parere ca economia britanica era inca prea diferita de cea a statelor membre CEE pentru a putea fi integrata fara dificultati majore. In consecinta, cererea de aderare a Marii Britanii a fost respinsa in 1963 si din nou in 1967. Aceste respingeri nu au facut decat sa amplifice tensiunile politice intre Marea Britanie si Franta in acea perioada.
Abia dupa ce de Gaulle a parasit scena politica, in urma retragerii sale in 1969, negocierile pentru aderare au fost reluate cu succes. Sub conducerea premierului britanic Edward Heath, Marea Britanie a reusit sa ajunga la un acord cu CEE in 1971. Aceste negocieri au inclus discutii detaliate asupra aspectelor economice si comerciale, precum contributiile financiare ale Marii Britanii la bugetul comunitar, politica agricola comuna si accesul la pietele europene.
Un alt obstacol major in calea aderarii a fost scepticismul intern din Marea Britanie, atat din partea publicului, cat si a unor membri ai clasei politice. Multi britanici erau ingrijorati de pierderea suveranitatii nationale si de impactul economic al aderarii. In ciuda acestor temeri, guvernul britanic a reusit sa obtina aprobarea parlamentului si a organizat chiar si un referendum in 1975 pentru a legitima decizia de a ramane in CEE. Rezultatul a fost un vot popular in favoarea continuarii apartenentei la comunitatea europeana.
Impactul aderarii asupra economiei britanice
Aderarea Marii Britanii la Comunitatea Economica Europeana in 1973 a avut un impact semnificativ asupra economiei britanice. Printre cele mai vizibile efecte s-au numarat cresterea schimburilor comerciale cu statele membre CEE si accesul la o piata comuna mai mare si mai diversificata. Aceasta integrare economica a permis Marii Britanii sa beneficieze de avantajele unei piete libere, cum ar fi eliminarea barierelor comerciale si a tarifelor vamale intre statele membre.
Unul dintre cele mai relevante efecte pozitive a fost cresterea exporturilor britanice catre pietele europene. Potrivit statisticilor, in primii ani de la aderare, exporturile Marii Britanii catre CEE au crescut semnificativ, contribuind astfel la dezvoltarea economiei nationale. Acest lucru a fost posibil datorita cresterii competitivitatii produselor britanice pe pietele europene, favorizate de eliminarea tarifelor vamale si de un acces mai bun la resursele si tehnologiile din tarile partenere.
Cu toate acestea, aderarea la CEE a reprezentat si provocari pentru economia britanica. O astfel de provocare a fost adaptarea la politica agricola comuna a comunitatii, care a impus reguli stricte privind subventiile si standardele de productie. Agricultura britanica a trebuit sa se conformeze noilor reglementari, ceea ce a necesitat ajustari semnificative in sector. Cu toate acestea, politica agricola comuna a oferit si beneficii, cum ar fi accesul la subventii si la o piata mai mare pentru produsele agricole.
Un alt impact notabil a fost asupra industriei britanice, care a trebuit sa concureze cu produse similare din statele membre, dar la preturi mai competitive. Acest lucru a dus la o serie de restructurari in industrie, unele dintre ele avand ca rezultat pierderi de locuri de munca, dar in alte cazuri imbunatatirea eficientei si productivitatii. Economistii au remarcat ca, pe termen lung, aderarea la CEE a contribuit la modernizarea economiei britanice si la sporirea competitivitatii sale globale.
Implicatiile politice ale aderarii
Aderarea Marii Britanii la Comunitatea Economica Europeana a avut implicatii profunde asupra peisajului politic intern al tarii. Una dintre cele mai importante consecinte a fost intensificarea dezbaterilor privind suveranitatea nationala si relatia Marii Britanii cu restul Europei. De-a lungul decadelor, aceste discutii au influentat atat politica interna, cat si relatiile externe ale Marii Britanii.
Un punct central al acestor dezbateri a fost preocuparea privind pierderea suveranitatii nationale in favoarea institutiilor europene. Criticii aderarii au argumentat ca implicarea in proiectul european ar putea duce la o erodare a autoritatii parlamentului britanic si la impunerea unor reguli si reglementari externe care ar putea submina interesele nationale. Acest sentiment a fost amplificat de deciziile Curtii de Justitie a Uniunii Europene, care, in unele cazuri, au prevalat asupra legislatiei nationale.
In acelasi timp, sustinatorii aderarii au subliniat avantajele apartenentei la o comunitate europeana mai larga, cum ar fi stabilitatea economica si politica si influenta sporita pe scena internationala. Ei au argumentat ca Marea Britanie ar putea juca un rol activ in modelarea politicilor europene si ca apartenenta la CEE ar putea aduce beneficii economice si sociale semnificative.
Aderarea la CEE a avut, de asemenea, un impact asupra partidelor politice din Marea Britanie. Pe de o parte, Partidul Conservator, traditional asociat cu o politica de sprijin pentru mediul de afaceri, a sprijinit in general aderarea, desi cu rezerve privind anumite politici europene. Pe de alta parte, Partidul Laburist a fost mai divizat, cu aripa sa de stanga opunandu-se proiectului european din motive legate de suveranitate si protectia sociala.
De-a lungul decadelor, aceste opinii divergente au contribuit la polarizarea politicii britanice in ceea ce priveste Europa. Aceste tensiuni au culminat in cele din urma cu referendumul din 2016 privind apartenenta la Uniunea Europeana, care a dus la decizia de a iesi din UE, un eveniment cunoscut sub numele de Brexit.
Opinia specialistilor despre aderarea Marii Britanii
De-a lungul timpului, numerosi specialisti in politica si economie au analizat aderarea Marii Britanii la Comunitatea Economica Europeana si impactul acesteia asupra tarii. Aceste analize au variat de la puncte de vedere entuziaste la critici aspre, reflectand complexitatea si controversa care au marcat aceasta relatie.
Unul dintre specialistii de renume in acest domeniu este profesorul Vernon Bogdanor, un reputat politolog britanic. Acesta a sustinut ca aderarea la CEE a fost o etapa necesara pentru Marea Britanie, oferind oportunitati economice si politice care nu ar fi fost posibile in afara comunitatii. Bogdanor a subliniat ca, in ciuda provocarilor si a costurilor asociate, apartenenta la CEE a permis Marii Britanii sa aiba un cuvant de spus in modelarea politicilor europene si sa beneficieze de o piata mai larga pentru produsele sale.
In acelasi timp, alti specialisti, cum ar fi profesorul Alan Sked, fondatorul Partidului Independentei Regatului Unit (UKIP), au fost critici fata de aderarea la CEE. Sked a argumentat ca Marea Britanie a sacrificat prea mult din suveranitatea sa nationala pentru beneficiile economice promise, care nu s-au materializat intotdeauna in mod egal. De asemenea, el a subliniat ca politicile comunitare impuse de Bruxelles au avut adesea un impact negativ asupra anumitor sectoare ale economiei britanice.
In mod similar, economistii au avut si ei pareri impartite. Unii au considerat ca apartenenta la o piata comuna a fost un motor important al cresterii economice in anii ’70 si ’80, facilitand accesul la noi piete si tehnologii. Altii, insa, au subliniat ca politicile comerciale ale CEE au dus la o dependenta crescuta de importuri si la deficite comerciale persistente pentru Marea Britanie.
- Aparitia unor tensiuni politice privind suveranitatea.
- Cresterea economica prin accesul la o piata comuna.
- Impactul politicilor comunitare asupra anumitor sectoare.
- Opinia publica impartita, reflectata in referendumuri succesive.
- Contributia la bugetul comunitar si beneficiile obtinute.
Razgandiri si referendumurile ulterioare
Decizia Marii Britanii de a adera la Comunitatea Economica Europeana in 1973 nu a pus capat controversei privind relatia sa cu Europa. De-a lungul anilor, subiectul apartenentei la proiectul european a ramas o sursa constanta de dezbatere si diviziune in politica britanica, culminand cu referendumurile care au urmat.
In 1975, la doar doi ani de la aderare, guvernul laburist condus de Harold Wilson a organizat un referendum pentru a decide daca Marea Britanie ar trebui sa ramana in CEE. Acest referendum a fost primul de acest fel din istoria tarii si a avut loc pe fondul unor tensiuni politice interne si a unei economii in dificultate. Rezultatul a fost un vot clar in favoarea ramanerii, cu 67% dintre cetateni sprijinind apartenenta la CEE.
Cu toate acestea, subiectul Europei a continuat sa divida opinia publica si clasa politica britanica. In anii ’80 si ’90, dezbaterile s-au intensificat, in special in contextul Tratatului de la Maastricht din 1992, care a transformat CEE in Uniunea Europeana, extinzand integrarea politica si economica. Marea Britanie a negociat insa o serie de opt-out-uri, inclusiv din uniunea monetara si din anumite aspecte ale politicii sociale europene, reflectand scepticismul persistent fata de integrarea mai profunda.
Aceste tensiuni au culminat in 2016, cand guvernul condus de David Cameron a organizat un al doilea referendum pentru a decide daca Marea Britanie ar trebui sa ramana in Uniunea Europeana. Spre surprinderea multora, rezultatul a fost un vot in favoarea iesirii, cu 52% dintre votanti optand pentru Brexit. Acest rezultat a reflectat diviziunile profunde care s-au dezvoltat de-a lungul anilor in societatea britanica, pe fondul nemultumirilor economice si al temerilor privind suveranitatea.
Referendumul din 2016 a avut consecinte majore, declansand un proces complex si controversat de negocieri pentru iesirea din Uniunea Europeana, care a durat pana in 2020. Decizia de a parasi UE a schimbat fundamental relatia Marii Britanii cu Europa si a marcat un nou capitol in istoria sa politica si economica.
Perspectivele post-aderare si influenta asupra relatiilor externe
De-a lungul decadelor, aderarea Marii Britanii la Comunitatea Economica Europeana si ulterior participarea in Uniunea Europeana au influentat nu doar politica interna, ci si pozitia sa pe scena internationala. In perioada post-aderare, Regatul Unit a jucat un rol important in modelarea politicilor europene si a fost un actor major in cadrul organizatiei.
Unul dintre aspectele cheie ale relatiei Marii Britanii cu Uniunea Europeana a fost angajamentul sau fata de creearea unei piete unice europene. Guvernele britanice succesive au sprijinit eliminarea barierelor comerciale si promovarea unei competitii libere, vazand in aceasta o oportunitate pentru industria nationala de a se dezvolta si de a se extinde pe noi piete. In plus, Marea Britanie a fost un sustinator cheie al extinderii UE, argumentand ca o Uniune mai mare ar aduce stabilitate si securitate pe continent.
Cu toate acestea, relatia cu UE a fost marcata si de tensiuni periodice, in special in domeniul politicii externe si de securitate. Marea Britanie a fost adesea sceptica fata de o integrare mai profunda in aceste domenii, preferand sa-si mentina autonomia si sa colaboreze cu partenerii sai traditionali, cum ar fi Statele Unite, in cadrul unor aranjamente bilaterale sau multinationale precum NATO.
In ciuda acestor tensiuni, Marea Britanie a reusit sa influenteze multe dintre politicile UE, folosindu-si pozitia de membru pentru a promova reforme si schimbari care au fost in interesul sau national. Totusi, decizia de a parasi UE in 2016 a schimbat fundamental aceasta dinamica si a ridicat intrebari cu privire la viitorul relatiei Regatului Unit cu Europa.
In perioada post-Brexit, Marea Britanie si-a redefinit relatiile externe, cautand noi parteneriate si acorduri comerciale la nivel global. In acelasi timp, a incercat sa mentina legaturile economice si politice cu tarile europene, recunoscand importanta acestora pentru securitatea si prosperitatea sa. Acest echilibru fragil va continua sa fie o provocare majora pentru diplomatia britanica in anii ce vor urma.