Povestea neștiută a medicului român – întemeietor al Şcolii Naţionale de Medicină şi Farmacie

Data şi locul naşterii, precum şi numele la naştere (Carlos Antonio Francisco Davila) al celebrului medic sunt menţionate astfel în diploma de bacalaureat în ştiinţele fizice, eliberată în anul 1850 la Rennes, potrivit volumului ”Tinereţea lui Carol Davila” (autor: G. Brătescu, Editura Albatros, Bucureşti, 1979).

”Discuţia asupra originii sale a făcut să curgă cu atât mai multă cerneală, cu cât Davila însuşi a evitat sistematic să vorbească despre familia şi despre copilăria sa”, se arată în volumul amintit. Într-un interviu acordat de fiul cel mai mare al lui Carol Davila, Alexandru Davila, publicistului I. Massoff şi apărut în gazeta ”Rampa” la 23 octombrie 1929, acesta declara: ”Tatăl meu era francez, născut la Parma, în Italia. Copil, a fost crescut la Frankfurt pe Main, de bunica lui, doamna Bethmann-Hollweg”. Cu alte cuvinte, doctorul Davila era fiul contesei Marie d’Agoult, al cărei tată, vicontele Alexandre de Flavigny, fost paj al reginei Maria-Antoaneta, se căsătorise, în timpul emigraţiei peste Rin, cu Marie-Elisabeth Bethmann, fiica unui mare bancher din Frankfurt am Main.

În perioada 1843-1845 Carol Davila a efectuat un stagiu în spiţeria farmacistului Leon Le Sant din Nantes. Despre această perioadă Carol Davila avea să scrie în 1861: ”Am început cariera mea medicală la anul 1843, ca elev în farmacie (…)” . În 1845 s-a mutat la Angers, pentru a continua practica farmaceutică în oficina lui C.S. Ollivier.

La 12 aprilie 1847 trece, la Angers, examenul de bacalaureat în litere, ceea ce îi deschide calea către studiile la nivel universitar. Astfel, la 1 noiembrie 1847 se înscrie la Şcoala de medicină din Angers. Înainte de această dată, el frecventase la această şcoală, ca farmacist practicant, unele cursuri destinate atât mediciniştilor, cât şi elevilor farmacişti. În 1848 s-a prezentat şi a reuşit la concursul pentru ocuparea unui post de asistent la catedra de anatomie însărcinat cu conducerea lucrărilor practice de disecţie

De mare importanţă în pregătirea sa au fost stagiile de extern şi intern pe care le-a efectuat mai ales la Spitalul Hôtel-Dieu, rezervat bolnavilor săraci. În vara anului 1849 participă la o misiune privind combaterea epidemiei de holeră care izbucnise în comunele Champigné şi Cherré, din departamentul Maine-et-Loire. La 26 decembrie 1849 lui Carol Davila i-a fost decernată o medalie de argint ”drept recompensă a zelului şi devotamentului dovedit în cursul ultimei epidemii de holeră”.

A trecut cu bine bacalaureatul în ştiinţele fizice, susţinut la 13 iunie 1850 la Rennes, iar odată cu obţinerea acestei diplome şi-a putut continua studiile la Facultatea de medicină din Paris.

Iniţiativa angajării unui medic francez în serviciul sanitar al oştirii române i-a aparţinut domnului Ţării Româneşti Barbu Ştirbei, iar Carol Davila a acceptat să vină aici. La 12 aprilie 1853 a debarcat la Giurgiu, iar a doua zi, la 13 aprilie, a sosit la Bucureşti. La sosire a fost înştiinţat că va fi atât medic-şef al spitalului militar, cât şi medic-şef al armatei Ţării Româneşti, se arată în volumul ”Tinereţea lui Carol Davila”.

Bunul său renume câştigat la scurt timp de la sosirea aici, i-a atras curând tot mai multe solicitări pentru consultaţii în cazuri destul de dificile. La 10 septembrie 1853 este înălţat de la gradul de ştabdoctor (echivalent cu cel de maior) la cel de oberştabdoctor (locotenent-colonel). În iarna anului 1854 este el însuşi grav afectat de o criză de reumatism articular acut al tuturor încheieturilor corpului, cu consecinţe grave în special la cotul braţului drept.

În aprilie 1853 Carol Davila preia postul de medic-şef al Spitalului ostăşesc ”Mihai Vodă”. Trei ani mai târziu, la 6 martie 1856, Barbu Ştirbei a semnat actul pentru organizarea Şcolii de chirurgie de la Spitalul ”Mihai Vodă”.

Carol Davila, în colaborare cu Nicolae Kretzulescu (care obţinuse, la Paris, titlul de doctor în medicină şi deschisese la Spitalul Colţea din Bucureşti, în 1842, o şcoală de mică chirurgie), a pus bazele învăţământului medical din ţara noastră, înfiinţând, în 1857, Şcoala Naţională de Medicină şi Farmacie. Cu toate greutăţile întâmpinate, Şcoala Naţională de Medicină şi Farmacie s-a dezvoltat treptat, astfel încât la 12 noiembrie 1869 a devenit posibilă înfiinţarea Facultăţii de medicină din Bucureşti, care şi-a deschis cursurile la 22 noiembrie 1869. A fost prima facultate de medicină de pe teritoriul ţării noastre, potrivit site-ului Universităţii de Medicină şi Farmacie ”Carol Davila” din Bucureşti, https://umfcd.ro/.