Statul încearcă să ne convingă că trăim în paradis

 De multe ori în istorie, dar şi în contemporaneitate îşi face loc ideea că dobânda la împrumuturi e o formă de jaf şi ar trebui interzisă. În fond, de ce să plăteşti mai mult decât ai luat?

Ceea ce nu se înţelege e că una e să dispui de resurse în prezent şi alta e să amâni posesia lor pentru viitor, punându-le temporar la dispoziţia altuia. Precum toate bunurile mundane, timpul este limitat. Nu suntem nemuritori, iar calitatea vieţii scade pe măsură ce îmbătrânim. Dobânda nu este decât preţul timpului. Raritatea bunurilor, de la sine înţeleasă pe vremuri ca origine a economiei, e tot mai mult ocultată în ziua de azi.

Există chiar luări de poziţie ale stângii radicale potrivit cărora ideea însăşi de penurie nu e decât un mit propagandistic cultivat intenţionat de „capitalişti” pentru a justifica exploatarea clasei muncitoare. De fapt, toate bunurile ar exista din abundenţă, tot ce lipseşte ar fi redistribuirea lor judicioasă. Statele se comportă la rândul lor ca şi cum raritatea bunurilor n-ar fi un dat ontologic, ci doar un rezultat nefericit al unor politici neinspirate. Dacă s-ar aplica politicile „corecte”, orice formă de penurie ar dispărea, iar prosperitatea s-ar generaliza. Avem de a face aici cu o neînţelegere fundamentală a ceea ce este prosperitatea: ea nu este anularea rarităţii funciare a bunurilor, ci adaptarea cu succes la ea, prin economie.

Una din sursele cele mai insidioase ale iluziei abundenţei întreţinută de state este de natură monetară. Devreme ce putem oricând să tipărim bani, prin metode mai primitive sau mai complexe, înseamnă că am depăşit blestemul rarităţii bunurilor.

Masa monetară poate fi multiplicată la infinit. Dacă mijloacele de schimb sunt infinite, şi obiectele schimburilor sunt infinite, nu-i aşa? Asta înseamnă că deficitele bugetare, la rândul lor, nu sunt decât o iluzie aritmetic-contabilă. Penuria poate fi anulată din pix. Toată lumea se califică pentru subvenţii, de la cele mai mari bănci şi corporaţii salvate de stat pentru că sunt too big to fail până la şomeri şi alte categorii de asistaţi sociali. Anumite industrii sau proiecte de investiţii nu rezistă pe cont propriu în piaţă? Nu-i nimic, le acordăm ajutoare de stat. Salariile sunt prea mici? Nu-i nimic, majorăm în continuu salariul minim. Dobânzile par prea mari? Nu-i nimic, le plafonăm prin decret.

 Iar cine nu adoptă poziţia de drepţi e reprimat subtil, prin suprareglementare. Totul pentru a ascunde adevărul elementar că trăim într-o lume a rarităţii bunurilor şi că doar piaţa liberă, adică tranzacţiile voluntare între indivizi în condiţii de diviziune a muncii, de respectare a drepturilor de proprietate şi a contractelor semnate, e soluţia de adaptare la ea şi de maximizare a prosperităţii.

Mai multe articole scrise de IONUȚ BĂLAN puteţi citi pe bloguluibalan.ro

Acest articol a fost publicat în numărul 17 al revistei Capital, disponibil la chioşcuri în săptămâna 30 aprilie – 6 mai 2018